Unul dintre scopurile educaţiei este să producă muncitori. Termenul muncitori îl folosesc generic, pe toţi oamenii cu o slujbă îi numesc muncitori, indiferent că e vorba de muncă manuală sau intelectuală. Intră aici de la doctori, scriitori şi pictori la oameni de ştiinţă, mecanici, ingineri. Eşti muncitor dacă produci şi vinzi ceva sau dacă cineva este dispus să-ţi cumpere serviciile. Nu e rezonabil să cerem de la un sistem educaţional—ce obligă copiii să petreacă peste un deceniu în interiorul lui—să producă muncitori cu abilităţi bine definite, specializaţi pe domenii diferite? Oameni capabili să concureze pe piaţa muncii? Oameni care ştiu să facă ceva bine? Eu cred că e mai mult decât rezonabil. Dar ies din şcoală cu cunoştinţele teoretice şi practice ce le permit să producă ceva util?
Ce ajungi să ştii bine după 11 ani de şcoală? Atât de bine încât să poţi concura cu ceilalţi pe piaţa europeană. Nu ştii să faci nimic concret. Nu ştii să faci nimic bine. Nu poţi fi mecanic auto, sudor, tâmplar, traducător, chimist, electrician, asistent într-un laborator. Şcolile profesionale au fost desfiinţate. Că erau prost dotate, cu profesori slab pregătiţi, că nu învăţai nimic în ele, e altă discuţie. Dar erau un punct de plecare, toate aceste lucruri puteau fi puse la punct. Mai există azi un liceu de muzică, pedagogie, coregrafie, teologie, licee care te pregătesc pentru ceva clar. Dar ele sunt atât de puţine încât impactul lor e minim faţă de numărul imens de elevi care merg la restul liceelor. Da, pentru unele profesii ai nevoie de educaţie suplimentară, de genul celei furnizate de mediul universitar, dar nu pentru toate. Oricum, ce ai făcut cu 11 ani de şcoală obligatorie? E un timp imens pe care îl pierzi. Un timp pe care şcoala românească de azi ţi-l fură. Un timp pe care nu-l mai primeşti înapoi niciodată. Un timp în care ai fost folosit pe post de depozit. S-a depozitat informaţie în tine, informaţie pe care nu ai folosit-o niciodată la ceva practic. Informaţie pe care o poţi afla în 5 secunde dacă ai o conexiune la internet.
Bine, poţi obiecta, poate că rolul educaţiei în şcoală ar trebui să fie altul. Poţi obiecta că e mai importantă o dezvoltare generală a unui elev, o dezvoltare în toate direcţiile, însuşirea unei culturi generale. În primul rând, fraza anterioară, auzită destul de des, e mult prea vagă. Ce înseamnă dezvoltare generală şi de ce este ea incompatibilă cu faptul că un tânăr ştie să facă ceva bine? Ceva ce îi permite să lucreze într-o post calificat? În al doilea rând, din păcate, nu poţi vorbi de dezvoltarea generală a unui tânăr în sistemul de educaţie de Stat din România. Nu mai poţi vorbi de asta de foarte multă vreme. Da, s-a creat iluzia unui succes înainte de 1989 pentru că disciplina era mult mai strictă. Dar învăţământul în sine era la fel de viciat. La fel de nefast pentru o dezvoltare intelectuală autentică. Educaţia, în ultimii 70 de ani în România a fost un simulacru. A fost depozitare de informaţie. În continuare o să arăt de ce cred că aşa stau lucrurile iar în a doua secţiune a articolului voi veni cu soluţii concrete pentru a remedia problema.
Există abilităţi generale, bune indiferent ce ai face în viaţă, dar şcoala românească de stat nu ţi le dezvoltă. Nu înveţi să vorbeşti public, să scrii clar, să ai un dialog. Nu înveţi să lucrezi în echipă, să-ţi dezvolţi toate acele înclinaţii care te-ar face un coechipier apreciat. Nu înveţi nimic practic despre sine, cum să te motivezi, cum să reacţionezi la greşeli. Să înveţi că orice lucru poate fi reparat, modificat, îmbunătăţit. Să nu te mai sperie o greşeală. Să ştii că se repară. Că totul se repară. Metal, lemn, cărămidă, roman, poezie. Că nu e nevoie să dai totul jos şi să începi de la zero. Pentru că asta vei face în orice profesie îţi vei alege. Nu ar fi util să deprinzi acest mod de a vedea lucrurile din şcoală?
La fel de ciudat este că nu înveţi cum se face un lucru bine. Nu repeţi ceva până ajungi să-l faci bine. Nu rescrii un referat, o analiză literară a unui personaj, nu repeţi o mişcare la sport până când iese bine. Se trece mai departe în loc să se insiste până când rezultatul e satisfacător. Pentru că, de exemplu, e o mare diferenţă între a şti regulile unui rezumat bun şi a fi în stare să produci un rezumat bun. De ce nu se insistă mai mult? Pentru că materia trebuie parcursă într-un anumit ritm. Pentru că la finalul unui an nu se evaluează un rezultat concret la care ai muncit luni de zile şi care poate fi orice, de la o povestire scurtă la o analiză a unui personaj. Eşti evaluat cât de bine poţi recita nişte lecţii.
Tot ce-i mai sus sunt abilităţi pe care elevii nu şi le dezvoltă în anii petrecuţi în şcoală. Bucuria de a fi util, de a fi productiv, de a crea ceva, de a perfecţiona ceva, de a se perfecţiona la ceva sunt emoţii pe care nu le găseşti în şcoală. Încrederea că poţi repara ceva, că poţi crea ceva, că poţi adapta ceva nevoilor tale sunt stări străine de şcoala românească. Şcoala nu e un loc în care capeţi încredere în tine făcând ceva constructiv. Şcoala eşuează lamentabil în a furniza astfel de lecţii şi experienţe.
Bun, să presupunem că nu există resursele şi oamenii necesari pentru a te învăţa o meserie bine în şcoală. Nu există nici laboratoare şi ateliere bine dotate, nici oameni care să fie în stare să ghideze nişte elevi în folosirea lor. Dar atunci, şcoala ar trebui să te înveţe cum să înveţi rapid ceva. Să presupunem că găseşti o firmă care este dispusă să angajeze oameni fără experienţă. Fără experienţă dar oameni capabili să înveţe ce e de făcut la locul de muncă. Dar pentru asta trebuie să fii suficient de flexibil mental încât să înveţi rapid ce e de învăţat. Dar ce înveţi în şcoală despre cum să înveţi? Cum se citeşte eficient un text? Ce trebuie să facem pentru ca informaţiile să treacă în memoria de lungă durată? Cât de importante sunt testele atunci când înveţi ceva? Ce blocaje există în învăţare? Cum apar iluziile învăţării? Dacă ai pune aceste întrebări elevilor de liceu din ultimii ani ai vedea că habar nu au de răspunsuri. Asta pentru că nu există în şcoală un curs care să prezinte la ce rezultate au ajuns cei care au studiat învăţarea eficientă şi ce putem învăţa noi de la ei.
Ok, dacă nu pleci din şcoală cu cadrul mental schiţat mai sus cu ce cadru mental pleci? Cea mai mare problemă a şcolii româneşti de stat este sentimentul de inutilitate sădit în elevi. Ca elev, dacă din întâmplare ajungi să te întrebi cum aplici practic tot ce înveţi, te apucă depresia. Tot ce-ai învăţat a fost degeaba. Nu vei aplica niciodată acele lucruri. Pleci din şcoală cu sentimentul că a învăţa ceva este o activitate inutilă pentru că nu aplici niciodată ce înveţi la ceva concret. De exemplu, înveţi la matematică integrale dar nu ştii să calculezi ce economii vei face la factura de încălzire dacă îţi izolezi casa. Înveţi o mulţime de formule la chimie dar nu ştii ce substanţe intră într-un lac de lemn, cum acţionează ele, cât de toxice sunt, în ce constă toxicitatea lor. Înveţi biologie dar habar nu ai să plantezi ceva. Înveţi psihologie dar nu ştii nimic despre nevoile tale, despre auto-control, emoţii, memorie. Nu eşti învăţat niciodată să aplici practic ce înveţi. Să vezi care sunt lucrurile din viaţa ta cotidiană pe care le poţi face mai bine, le poţi înţelege mai bine datorită teoriilor şi informaţiilor predate în şcoală. Să simţi cum fiecare an petrecut în şcoală te face să fii o persoană care înţelege mai multe şi este în stare să facă mai multe.
Nu există un curs la care să înveţi să foloseşti nişte unelte. Faci la fizică ecuaţiile lui Maxwell dar nu ştii cum funcţionează un motor electric sau diferenţa dintre curent continuu şi alternativ. Nu le ştii la nivel practic. Să ştii să repari un motor, să ştii cum arată pe interior, ce piese are, care este rolul lor. Nu înveţi nici măcar să schimbi o priză. Nimic despre folosirea unui aparat de sudură, a unei bormaşini, a unui fierăstrău electric. Niciodată, nimic practic. Totul e teorie, complet separată de orice caz practic.
Nu se ţine cont de specificul economiei din zona în care este liceul în care înveţi. În alegerea materiilor predate nu se ţine cont dacă liceul este într-o zonă în care agricultura este principală. Sau e zonă muntoasă şi poţi învăţa despre roci, minerale, pentru o meserie specifică regiunii geografice în care locuieşti. Şcoala nu are grijă să pregătească oameni pentru meseriile cele mai frecvente din acea zonă.
Să presupunem că vrei să ai afacerea ta. Cum îţi găseşti clienţi? Cum îţi faci reclamă? Cum îţi găseşti o nişă pe piaţă? Cum poţi activa pe alte pieţe, în afara ţării? Nu mai e cazul să spun că nu înveţi practic aceste lucruri în şcoală. Că nu se stimulează deloc iniţiativa elevilor şi spiritul lor antreprenorial.
Cred că o informaţie are valoare dacă ştii să o foloseşti. Dacă o aplici practic. Dacă îţi lărgeşte aria în care te poţi descurca în mod competent. Opinie complet străină de şcoala românească de Stat. În 11 ani de zile nu înveţi nici măcar să-ţi faci de mâncare singur.
Ce se poate face în situaţia asta? Contracte de colaborare cu firmele din zona liceului. Poţi invita în şcoală specialişti de la acele firme care să spună de ce abilităţi au nevoie la cineva care vine la ei să le ceară o slujbă. Acei specialişti să poată preda acele lucruri chiar dacă nu au modulul pedagogic şi plan de lecţie aprobat de Ministerul Educaţiei. Elevii să poată munci în acele firme şi să fie plătiţi pentru munca lor.
În fiecare oraş există firme de construcţii, mecanică, ferme agricole, de creştere a animalelor, firme de electricitate, instalaţii. Care sunt legăturile directorilor de şcoală cu patronii acestor firme? Cu mediul economic local? De câte ori aceşti patroni sunt abordaţi şi întrebaţi de ce specializări au nevoie? De ce abilităţi concrete au nevoie tinerii absolvenţi de liceu pentru a se descurca bine în firma lor?
Ar fi mult mai util ca un semestru în liceu să munceşti undeva. Să vezi ce înseamnă să te duci la muncă în fiecare zi. Să fii plătit pentru asta. Asta pentru a-i face pe elevi să fie interesaţi de anumite subiecte: salariu, asigurări, taxe... Pentru că nu devii interesat de anumite lucruri decât atunci când te loveşti de ele. Doar aşa poţi să discuţi în semestrul următor despre condiţii de muncă, despre legislaţia muncii, despre taxele şi impozitele percepute, despre cât ai câştiga fără ele.
La fel de util este şi să vezi încă de când eşti elev ce înseamnă un program de la 8 la 17. Nu e suficient să-ţi spună alţii, trebuie să-l experimentezi pe pielea ta. Mi se pare că o practică plătită, de cel puţin şase luni, în timpul liceului, este mai mult decât necesară. Înveţi să apreciezi şcoala mult mai mult după ce vezi cum e să munceşti. Cât valorează munca ta de muncitor necalificat. Nu vorbesc de munca patriotică din timpul comunismului. Acum vei fi plătit. Vei fi angajat temporar. Vei avea un contract de muncă. Lunile de muncă reprezintă o experienţă educaţională care te va face capabil să înţelegi lucrurile de bază legate de contracte de muncă, taxe şi legislaţia muncii.
Sunt două mari lucruri de care ai nevoie în orice firmă ai lucra: să colaborezi cu alţii şi să ştii cum să înveţi cât mai repede lucruri noi. Oriunde vei lucra vei avea colegi de muncă. Ştii să interacţionezi? Ştii să comunici clar şi eficient? Le ştii dacă te-ai ocupat tu singur de asta. Dacă ai căutat informaţii pe net şi ai încercat să le aplici unde şi cum ai putut. Şcoala sigur nu te-a învăţat nimic despre subiectele astea.
Câte zeci de milioane de euro s-au cheltuit în România cu aniversarea centenarului Unirii de acum câţiva ani? Bugetul a fost de peste 30 de milioane de euro. Dacă în loc de asta s-ar fi înfiinţat în fiecare oraş câte un centru de tâmplărie în lemn şi metal dotat cu toate aparatele de care ai nevoie? Care să organizeze cursuri de folosire a lor la care să poată participa gratis oricine din oraş? Să poţi veni acolo cu propriile materiale şi să te ocupi de propriile proiecte? Să te poţi duce într-un loc în oraş ştiind că ai la dispoţie tot ce ai nevoie pentru proiectul tău şi beneficiezi şi de ajutor specializat. Cum ar arăta România după câţiva ani cu zeci de astfel de centre funcţionale? Cum ar arăta economia ei? Cât de liberi şi autonomi financiar s-ar simţi cetăţenii ei? Ce cadou mai mare poţi face cetăţenilor unei ţări?
Ca lucrurile să se schimbe totul trebuie făcut mult mai practic. În loc de 10 ore de cunoaştere teoretică, mai bine o oră de teorie şi nouă de practică. Pentru că e mult mai important ce ştii să faci practic, nu ce ştii teoretic. Liceul n-ar trebui să pregătească savanţi. Există programele post doctorale pentru asta. Şi nu-mi spuneţi că nu sunt bani pentru asta. Au fost, sunt, numai că politicienii aleg să-i cheltuie pe festivaluri şi serbări.
Mulţi vorbesc de schimbarea mentalităţii fără să intre în detalii concrete. De parcă s-ar schimba de la sine. Se schimbă dacă capeţi încredere în sine pentru că ştii să faci ceva bine. Pentru că ai învăţat asta în anii de şcoală. Ai învăţat practic. Aşa creşte respectul de sine al unui om. Aşa vor ajunge cetăţenii acestei ţări să se simtă mult mai autonomi, mult mai independenţi de ajutorul social de la stat. Aşa tinerii acestei ţări vor termina liceul fără să mai intre în depresie. Depresie pentru că nu ştiu să facă nimic, nu ştiu încotro să o apuce, nu ştiu cum se poate ieşi din impasul în care şcoala românească i-a adus.
Soluţiile propuse mai sus ar putea fi baza unei reforme. O reformă semnificativă, una care le va permite absolvenţilor de liceu să poată face alegeri reale la terminarea liceului. O reformă care îi va face să fie mult mai liberi. Pentru că eşti liber când ştii să faci ceva bine, eşti competitiv pe piaţa liberă a muncii, ai încredere că te vei descurca singur oriunde în Europa.
